#myalienish #stories #egypt #part3
Se spune că, cele mai importante călătorii nu sunt despre locuri, ci despre stări. Despre acele momente când urci un vârf de munte nu doar ca să vezi priveliștea, ci ca să-ți amintești cine ești.
Așa am luat eu la pas plaiurile mioritice ani de zile, căutând locuri sacre, locuri cu vibrație înaltă, locuri care mă „chemau”. Așa am început să trasez, intuitiv, triunghiuri energetice între puncte vechi de când lumea. Despre aceste ‘triunghiuri’ și locurile asociate lor, strămoșii noștri știau foarte bine. Nu degeaba își ridicau cetăți în locuri care mai de care mai nebunești. Triunghiurile acestea de aur erau de fapt locuri de inițiere în taine cosmice. Poate că de aici și faimoasa “nemurire dacică”. Un astfel de triunghi extrem de important leagă Peștera Ialomiței, Sfinxul din Bucegi și Vârful Omu. Ani la rând am făcut acest traseu. Mereu în căutarea acelui foc sufletesc ce te umple de cea frumoasă blândețe.
Îmi aduc aminte că, o dată, m-au mâncat tălpile să mă aventurez către un altfel de triunghi. Mai wild wild spirit, aș zice eu.
‘Așadoară’, am pornit într-o călătorie care unea Vârful Omu – Peștera de la Șinca Veche și Cetatea Dacică de la Racoș. Am dormit o noapte la cabană pe Vârful Omu. Apoi, într-un hamac, deasupra peșterii de la Șinca Veche. Și, în final…în micuțul birou al gării din Racoș, pentru că, acolo la Racoș, am fost întâmpinată cu ceva povești locale nu prea “prietenoase”. Inițial, planul era să urc la cetate și să dorm acolo în hamac dar pentru că am ajuns destul de târziu și ar fi trebuit să ma aventurez către un traseu nemarcat, spiritul munților mi-a șoptit să “keep it safe” totuși.
A doua zi, m-am trezit foarte de dimineață și am urcat la cetate, hotărâtă să închid triunghiul. Frumos și bine până sus. Dar la coborâre…ceva s-a întâmplat. Cărarea a dispărut. Efectiv nu am mai recunoscut nimic în jurul meu. Parcă pădurea voia să-mi mai arate ceva. Am ieșit ‘la drept’, prin spini și rugi, ghidată doar de un singur gând: știam că pe dreapta se află Oltul și dacă țin direcția asta, sooner or later, voi ajunge la el. Am avut eu clar ceva de învățat de aici…
Noooo fain! Și acum să vă spun de ce v-am povestit toate acestea. În ianuarie, când am ajuns pentru prima dată în Egipt, mi-am făcut un amic egiptean. Am simțit de la început că el este un fel de ghid trimis exact la momentul potrivit. Așadar, acum în mai când am revenit, i-am scris și i-am spus că eu trebuie să ajung într-un anumit loc, dar nu știu exact unde. I-am mai spus și că știu că Dumnezeu îl va ghida și îmi va transmite exact despre ce este vorba.
La scurt timp după, răspunsul lui a venit simplu și clar: Templul Dendera. Acesta a fost și primul loc unde am ajuns. Locul în care energia sacrului feminin pulsează la cote maxim #extraintraterestre. Apoi i-am mai cerut un loc. De data asta, răspunsul a fost: Templul de la Abydos, un spațiu profund masculin, unde timpul clar se topește în eternitate.
De îndată ce am făcut planul acestei călătorii, am realizat ce mi se dezvăluia, de fapt. Un triunghi de aur al Egiptului. Trei puncte sacre, aliniate nu doar pe hartă, ci și energetic: Dendera, casa sacrului feminin, Abydos, casa sacrului masculin și Piramidele de la Giza, casa lui Horus, copilul divin (vizitate în ianuarie).
Această trinitate, feminin, masculin, copilul divin, reprezintă cheia întregii creații. Și cumva, în mod misterios și minunat, am fost condusă exact acolo. Și nu doar în Egipt, dar și într-o versiune mai profundă a mea însămi. Ceea ce s-a simțit cu adevărat vindecător. Casa mea interioară simte că a mai așezat o cărămidă în dobândirea blândeții despre care vă ziceam mai sus.
Mai sunt multe alte locuri către care am chemare. Și zic eu, cu voia lui Dumnezeu, toate ușile către ele se vor deschide. Călătoria continuă, pas cu pas, în ritmul inimii.
Amu’, stay tuned for #part4. Mai este ceva fain ce vreau să vă împărtășesc. Legat de România și Egipt.










