Pentru că se apropie sărbătoarea mea preferată din an, Solstițiul de Iarnă, momentul în care Marea Zeiță dă naștere noului Soare, am simțit nevoia să scriu câteva rânduri despre o temă asupra căreia am reflectat profund în ultima vreme.

Lumea în care ne mișcăm în acest moment cosmic este, din ce în ce mai pregnant, o lume a prădătorilor și a prăzilor.

Și da, mă refer, din nou, la sexualitate. De ce? Pentru că, dacă nu ne-am dat seama până acum că întreaga matrice de subjugare sufletească se învârte în jurul acestui concept fundamental, riscăm să devenim un experiment aproape eșuat al Universului.

Observ în câmp, din ce în ce mai clar, această energie masculină a „vânătorii”. Este ca un mic monstru flămând, care caută neobosit să se hrănească. Aleargă în permanență după energie, după validare, după ceva ce crede că îi lipsește. Și, ca să ne înțelegem, nu este nevoie de actul sexual fizic pentru ca vânătoarea să-și atingă scopul. Uneori, simpla proiecție, simpla intenție, pot trimite unde suficient de puternice, dacă găsesc un câmp deschis.

Acum, să ne mutăm în celălalt pol. Prada. Energia feminină. Pentru că da, ea este hrana. Nu generalizăm, însă hai să fim sinceri: știm foarte bine cum se desfășoară, în profunzime, dinamica aceasta.

Prada este câmpul deschis în care are loc adevărata luptă. Pentru că energia feminină, atunci când este separată de iubirea din inima ei, care este, de fapt, natura sa dumnezeiască permite masculinului dezechilibrat să o țină ancorată în carnalitate. În lipsa ancorării în sacralitate, în iubire de sine și în conștiință, feminitatea se poate transforma într-un teritoriu expus, vulnerabil, ușor de pescuit energetic. Devine și prada proiecțiilor venite din partea masculinului deconectat de propria sa sacralitate si guvernat de neîncredere. Atunci, femininul rănit de proiecție și de imposibilitatea de a-și menține energia în centrul inimii, transformă această energie în neiubire de sine pe care o manifestă prin ură și furie asupra masculinului. Pe care masculinul o percepe și uite-așa, caută din nou să alerge după hrană.

Acestea fiind spuse, am să fac legătura cu Ankh-ul egiptean, simbolul vieții, pe care Marea Zeiță Isis îl poartă mereu cu desăvârșire în fața partenerului său, Zeul Osiris.

Pentru cine privește dincolo de simbol, Ankh-ul nu este doar un talisman. El este cheia prin care energia feminină își revendică puterea creatoare, amintindu-i masculinului că adevărata uniune nu este vânătoare, ci hierogamie, nu este consum, ci transfigurare, nu este carnalitate, ci devenire.

Acolo unde femeia își ridică energia din instinct în inimă, iar bărbatul își înalță dorința în conștiință, dinamica pradă–prădător se dizolvă.

Rămâne doar întâlnirea a două arhetipuri divine, care se ridică unul pe celălalt.

Pentru că nu masculinitatea autentică este vânătorul, ci umbra ei. Și nu feminitatea adevărată este prada, ci reflexul ei rănit.

Atunci când energia masculină și feminină se întâlnesc în nivelul lor inferior, instinctual, inconștient, flămând, se naște dinamica prădător–pradă. Dar când cele două se ridică spre propriul lor arhetip divin, raportul se transformă într-o uniune a transcendenței.

Așa cum spuneau vechii egipteni, Isis nu se teme de Osiris, și Osiris nu consumă energia lui Isis. El o recunoaște, o vede, o onorează.

Iar ea, în prezența lui, își amintește cine este. Nu hrană, ci sursă; nu pradă, ci portal al vieții. Nu știu cum se simte pe la voi, dar mie treaba asta îmi deschide inima teribil.

Acesta este motivul pentru care Isis ține Ankh-ul în fața lui Osiris. Nu ca să-l provoace, ci ca să-l trezească. Atunci, simbolul vieții devine un memento: Nu veni spre mine cu instinctul, ci cu sacralitatea. Nu lua, ci ridică. Nu consuma, ci creează.

Iar acolo unde Masculinul ridică energia din pelvis în inimă, iar Femininul o ridică din rană în cunoaștere, apare locul în care dinamica pradă–prădător încetează.

Acolo începe devenirea. Și acolo se dizolvă carnalitatea ca loc de închisoare.

Psihologic vorbind, masculinul rănit vânează pentru că nu știe să ceară. Se hrănește din exterior pentru că se teme să privească interiorul. Are nevoie de pradă pentru că nu știe încă să trăiască fără validare.

Femininul rănit devine pradă pentru că și-a uitat granițele. Își dă energia pentru că nu își mai percepe valoarea. Se expune pentru că nu a învățat încă să se aleagă pe sine. Cu cât se apropie mai tare de adevărata ei natură divină, cu atât devine din ce în ce mai puțin interesată de atenția vânătoare a masculinului. Pentru că interiorul ei devine prezență. O prezență care știe că îl va recunoaște pe cel alături de care se poate desăvârși. Iar desăvârșirea aceasta nu este neapărat despre ‘galaxii și nave spațiale’, ci despre comuniune bazată pe frumos, curat, sincer și autentic.

Femininul, când își amintește, renaște.

Iar Masculinul, când vede renașterea femininului, se retrage din vânătoare și începe propria lui călătorie de transformare.

Iar Solstițiul de iarnă, în toată frumusețea lui, ne amintește că orice întuneric poate da, într-o clipă sacră, naștere Luminii.