Ceva se întâmplă. Se simte. Și cred că foarte mulți dintre noi avem acest sentiment. Și, cum stăteam eu astăzi încercând să îmi dau seama ce, cât, cum și anume simt, mi-am adus aminte de o întâmplare.

Luna noiembrie. Anul 2014.

Ne găseam în stradă o mare de oameni. În Piața Universității. Sărbătoream pe atunci faptul că, reușeam, în sfârșit, să schimbăm sistemul. Momentul în care Klaus Iohannis ieșea președintele României. Câștiga în fața lui Victor Ponta, reprezentantul PSD. Și ce tare ne-am mai bucurat noi atunci! Ne-am adunat cu toții acolo pentru a sărbători, alături de noul nostru „ales”, un viitor mai bun. Dar bucuria noastră era o bucurie a unor copii visători. Pentru că zarurile lor erau de mult aruncate.

Ce vreau eu, însă, să vă povestesc, este ce s-a întâmplat cu mine în seara aceea.

Mă aflam și eu în piață printre miile de oameni, majoritatea tineri. Îmi găsisem, cumva, drum fix lângă unul din monumentele din intersecție. Pe care, de altfel, parcă rămăsese special un loc liber pentru ca eu să mă pot urca. Ceea ce am și făcut. Eram cu un metru deasupra oamenilor și vedeam foarte bine cam tot ce se întâmpla în piață.

„Noul ales” venise și el în piață să salute mulțimea și să își sărbătorească victoria. Și, dintr-o piață plină și o mare de oameni, nu știu prin ce minune, a ajuns să treacă fix la un metru și jumătate în fața mea. Eram foarte fericită și zâmbeam cu gura până la urechi.

Și Iohannis trecea prin mulțime tot cu gura până la urechi. Însă, în momentul în care a ajuns în fața mea, m-a privit fix în ochi. Acela a fost momentul în care i s-a șters tot zâmbetul de pe față și s-a blocat privindu-mă, de parcă văzuse o stafie.

Am rămas extrem de surprinsă de reacția lui, având în vedere că eu mă vedeam toată un zâmbet. A plecat mai departe și nu a mai privit înapoi. Am tot stat atunci cu mine, încercând să captez ce anume s-a întâmplat, de fapt. Am avut apoi instant viziunea unei ființe uriașe, cu părul roșu, lung și ondulat, ce purta o cunună pe cap. Era îmbrăcată într-o haină simplă, albă, din in. Am reușit să îi trăiesc și privirea. Ființa aceea nu zâmbea deloc în momentul acelui contact vizual. Ființa aceea avea o privire de o profunzime nemaîntâlnită care i-a transmis telepatic domnului Iohannis că știe foarte bine ce are de gând. A fost ca un avertisment pe care el, se pare, l-a captat foarte bine.

Știu. Cei mai mulți vor râde și vor zice că am mai înnebunit puțin. Dar eu mi-am pus întrebări legate de acea seară timp de foarte mulți ani.

Au urmat apoi pentru mine 10 ani cu foarte multe informații. Călătorii prin foarte mulți munți și descoperiri uluitoare. Și da…nu pot să pun în cuvinte cât de greu a fost de foarte multe ori. Am pornit într-o călătorie în care căutam ceva. Nici eu nu știam ce anume căutam. Era mai presus de forma mea umană. Dar ceva mă purta. Întotdeauna.

Astfel, într-una din călătoriile mele prin Munții Bucegi am descoperit un loc unde se află o stâncă. O stâncă ce are fix chipul ființei din acea seară. O stâncă cu un chip de uriaș păzită de un baraj energetic peste care nu poți trece fără binecuvântarea muntelui. Când am ajuns în fața acelei măreții am început să plâng instant și mi-am amintit toată întâmplarea din noiembrie 2014.

Dacă m-aș apuca acum să vorbesc despre toate lucrurile pe care le-am aflat în toți acești 10 ani, foarte multă lume ar înțelege mult mai bine ce se întâmplă.

Însă, ce voiam eu să spun, de fapt, cu toate aceste lucruri, este că România nu este o țărișoară micuță și prostuță aruncată în voia sorții pe harta Europei. România este o mare țintă. Iar asta se întâmplă din pricina multor mistere ce se învârt în jurul țării noastre. Eu, când am zis de țărișoara noastră frumoasă în formă de pește care iese dintr-o mare, nu am glumit. Aici, pe pământul nostru strămoșesc se ascund multe taine. Și ei știu foarte bine asta. Toți știu foarte bine asta. Toți vor să pună mâna pe ce nu le aparține. Au încercat în nenumărate rânduri. Însă, și-au dat seama foarte repede că tainele acelea nu pot fi pătrunse din spațiul în care ei se găsesc sufletește. Așa că, încearcă să găsească tot felul de metode prin care să îi subjuge pe oameni. Să îi învăluie în frică și să îi țină legați și controlați. Căci dacă România ar vorbi, întreaga istorie a planetei nu doar s-ar rescrie, dar ar și revoluționa tot ceea ce „se crede” că se cunoaște.

Așa că, dacă simțiți că tot ceea ce se întâmplă este copleșitor, să nu uitați nicio clipă că ne-am născut pe pământ sfânt. Și de acest pământ sfânt nu se atinge nimeni. Pentru că suntem Axis Mundi. Iar un Axis Mundi nu poate fi nici cucerit, nici distrus. Ce ne mai rămâne de făcut este să ne amintim că suntem copiii acestui Axis Mundi și că avem putere de manifestare.