M-am trezit într-una din dimineți după un vis care nu m-a lăsat în pace. Nu a fost genul de vis pe care să îl uiți odată cu cafeaua, ci unul din-acelea, de rămân și îți cer să îți faci psihanaliză mai ceva ca Freud.

Se făcea că ajunsesem într-un loc ce semăna cu o terasă de vară. Mă plimbam liniștită când am dat nas în nas cu o veche prietenă, o femeie foarte frumoasă, pe care nu o mai văzusem de ani buni. Recunosc, m-am întrebat de ce tocmai ea. Poate pentru că, uneori, subconștientul nu aduce persoane, ci mesaje. Poate o voce feminină care cere ajutor.

În vis, ea era înconjurată de trei bărbați. Stătea în brațele unuia, în timp ce ceilalți făceau remarci grosiere la adresa ei. Nu părea să se opună. Nici să participe. Doar să accepte. Am privit scena pentru o vreme, apoi am simțit clar impulsul de a pleca, de a mă rupe din acel lanț sufocant.

Am coborât niște trepte vechi de lemn, la baza cărora se întindea o apă murdară, plină de noroi, peste care trebuia să trec (apa, clasicul simbol al subconștientului). Am trecut-o și am ajuns într-o poiană. Unde, de altfel, am simțit ca pot respira ușurată. Credeam că am scăpat.

Numai că, pe cărarea care ducea spre casă, fix în mijlocul drumului, se aflau doi ciobănești mioritici. Nu am simțit frică, dar nu aveam cum să trec. Așa că am ales alt drum. Numai că acolo, câinii nu mai erau câini. Erau lei. Așezați la fel, pe mijlocul drumului meu. Autoritari. De neclintit.

M-am întors din nou. Nu speriată, ci determinată să îmi găsesc o cale.

Apoi, cireașa de pe tortul visului meu a fost că m-am trezit din somn cu vocea unui bărbat care îmi spunea: „Nu ai să reușești niciodată să desfaci aceste lanțuri.”

De altfel, cuvinte care au rămas. Nu m-au speriat. Nu m-au deranjat. Doar m-au băgat într-o stare de numbness așteptând de la mine un răspuns. Am ieșit la o plimbare matinală și am reflectat. În ultima vreme, cel mai bun prieten al meu a devenit Hristos. Așa că m-am întors cu inima către El și, ghidată de El, m-am întors apoi conștient către acea voce și i-am spus: „Nu știu cine te crezi tu ca să-mi spui asta. Dar știu cine sunt eu. Și orice îmi vei spune că nu pot, eu pot.”

Abia atunci visul a început să se lege.

Ciobăneștii nu erau câini oarecare. Ei reprezentau energia sexuală. Mi-am amintit de simbolismul lor din scrierile mele preferate, Tăblițele de smarald ale lui Thoth Atlantul, unde se spune că, atunci când ieși din corp și călătorești în alte lumi, dacă auzi lătrat de câine trebuie să te întorci imediat în corp. Și, foarte important, întotdeauna să călătorești pe sfere, nu pe colțuri, pentru că pe colțuri vei fi prins și legat până la sfârșitul epocilor.

Leii, în schimb, erau altceva. Autoritatea. Puterea instituționalizată. Patriarhatul. Împărații care stau în mijlocul drumului și decid cine trece și cine nu. (Cam multă subtilitate pe aici, aș zice).

Iar scena cu prietena mea nu mai era doar un vis. Era o imagine colectivă: energia sexuală decăzută, masculinitatea care consumă, și femininul sacru care a învățat să accepte, pentru că a fost învățat că altfel nu trece.

Fuga mea nu era frică. Era refuz. Și exact aici visul s-a unit cu viața mea.

Cu ani în urmă, am renunțat la job și am ales drumul artei. După aproape nouă ani de creație, am observat un lucru simplu, frumos dar și dureros: 99% dintre colaborările mele au fost cu femei. Nu din ideologie. Din experiență. Pentru că acel 1% m-a învățat rapid că interesul multor bărbați nu era niciodată pentru cunoașterea ori arta mea, ci pentru mine, ca ‘obiect’, ca ‘energie sexuală’.

Am înțeles repede regula nescrisă: dacă te dai pe tine, ușile se deschid. Dacă nu, ele se închid agresiv și îți blochează și toate cărările. Simbolismul? Cainii ~ sexualitatea. Leii ~ autoritatea. Ne dai, treci. Nu ne dai, nu treci. Și, din păcate, acesta este un mesaj care ajunge direct în subconștientul multor femei încă de la o vârstă foarte fragedă.

Și, de aici, m-am întors la o întrebare care mă urmărește de ceva vreme serioasă. De ce sunt atât de puține femei recunoscute în istorie pentru talentul lor?

Știu, trăim de mult sub umbra leilor ~ patriarhatul. Dar hai să privim mai adânc mecanismul acestui gaslighting, care nu e deloc de ieri, de azi. Dar care se poate vedea maxim în realitatea contemporană.

Am să dau un nume. Dar ele de fapt sunt extraordinar de multe. În toate domeniile.

Dora Maar. Nu „iubita lui Picasso”, ci o fotografă suprarealistă extrem de valoroasă. Picasso s-a hrănit artistic din personalitatea ei, dar i-a subminat constant încrederea, i-a descurajat cariera, a împins-o într-un loc secundar. După despărțirea de el, ea s-a prăbușit psihic și a dispărut aproape complet din viața artistică.

Asta în cazul în care se mai întreabă cineva de ce își caută femeile cu atâta ardoare ‘independența’. Răspunsul este direct în subconștientul colectiv feminin privat de valori feminine reale, redus la tăcere și, cel mai trist, extrem de sexualizat.

Și acum sa revenim putin. Care e treaba?!

Cel mai probabil, adevărata problemă nu este legată de sexualizarea femeii sau patriarhatul, ci de ruptura de sacru. Confuzia aceasta dintre eros și consum, dintre putere și dominare, dintre creație și posesie.

Când femininul devine monedă de schimb, iar masculinul devine poartă de acces, lumea întreagă intră în dezechilibru. Lanțurile nu sunt doar personale. Sunt colective.

Eliberarea nu vine din lupta cu leii și nici din fuga de câini. Vine din refuzul de a mai juca jocul. Din asumarea valorii proprii, din reîntoarcerea la adevăr, la verticalitate, la sacru. Atât a masculinului cât și a femininului.

De-asta este foarte important să ne amintim cine suntem. Să ne amintim ce anume ne mișcă sincer către acel Eu al nostru. Către Acasă. Locul acela în care masculinul este eliberat de nevoia sa constantă de a controla, nevoie ce se traduce în frustrare atunci când nu poate subjuga iar femininul își reamintește că darurile sale sunt importante. Merită să fie văzute și auzite fără să aibă nevoie să plătească în vreun fel pentru asta. Călătoria reală a conștiinței nu este nici despre patriarhat, nici despre matriarhat. Este despre o întâlnire caldă și plină de armonie în mijloc. Pentru că rolurile sunt, au fost și vor fi întotdeauna diferite. Iar tocmai asta este magia întregii creații.

Și, deși spațiul ideal este unul androgin, acesta este încă un subiect ‘tabu’ pentru această frumoasă planetă albastră.  Până acolo, contrariile trebuie mai întâi să se întâlnească, să se vadă, să se recunoască, să își unească darurile pentru un bine mai înalt. Acolo se desfac lanțurile. Nu create de vreun Bau-bau, ci de propriul nostru subconștient pervertit și deconectat de adevărata sa sevă: vitriolul!