Ceva se întâmplă. Se simte. Și cred că foarte mulți dintre noi avem acest sentiment. Și, cum stăteam eu astăzi încercând să îmi dau seama ce, cât, cum și anume simt, mi-am adus aminte de o întâmplare.

Luna noiembrie. Anul 2014.

Ne găseam în stradă o mare de oameni. În Piața Universității. Sărbătoream pe atunci faptul că, reușeam, în sfârșit, să schimbăm sistemul. Momentul în care Klaus Iohannis ieșea președintele României. Câștiga în fața lui Victor Ponta, reprezentantul PSD. Și ce tare ne-am mai bucurat noi atunci! Ne-am adunat cu toții acolo pentru a sărbători, alături de noul nostru „ales”, un viitor mai bun. Dar bucuria noastră era o bucurie a unor copii visători. Pentru că zarurile lor erau de mult aruncate.

Ce vreau eu, însă, să vă povestesc, este ce s-a întâmplat cu mine în seara aceea.

I was in the square among thousands of people, most of them young. Somehow, I had found my way to one of the monuments in the intersection, where, as if by design, there was a vacant spot waiting for me to climb up. Which is exactly what I did. I stood about a meter above the crowd and could see everything happening in the square quite clearly.

The “newly chosen one” had also come to the square to greet the crowd and celebrate his victory. And from a square teeming with people, by some miracle, he ended up passing just a meter and a half in front of me. I was overjoyed, smiling from ear to ear.

And Iohannis, as he walked through the crowd, was smiling just as broadly. But the moment he came in front of me, he looked directly into my eyes. That was the moment his smile completely disappeared, and he froze, staring at me as though he had seen a ghost.

I was stunned by his reaction, especially since I knew I was beaming with joy. He moved on without looking back. I stood there, trying to grasp what had just happened. Then, almost instantly, I had a vision of a giant being with long, wavy red hair wearing a crown on its head. The being was dressed in a simple white linen garment. I could feel its gaze. That being wasn’t smiling at all during that moment of visual contact. Its gaze was profoundly intense, transmitting telepathically to Mr. Iohannis that it knew exactly what he intended to do. It felt like a warning that he, apparently, understood very well.

I know. Most people will laugh and say I’ve gone a bit crazy. But I have pondered that evening for many years.

Au urmat apoi pentru mine 10 ani cu foarte multe informații. Călătorii prin foarte mulți munți și descoperiri uluitoare. Și da…nu pot să pun în cuvinte cât de greu a fost de foarte multe ori. Am pornit într-o călătorie în care căutam ceva. Nici eu nu știam ce anume căutam. Era mai presus de forma mea umană. Dar ceva mă purta. Întotdeauna.

In one of my journeys through the Bucegi Mountains, I discovered a place where there is a rock. A rock that has the exact face of the being from that evening. A rock with the face of a giant, guarded by an energetic barrier that you cannot cross without the mountain’s blessing. When I stood before its majesty, I began crying instantly, and the entire memory of that November evening in 2014 came flooding back.

If I were to start talking now about all the things I’ve learned over these past 10 years, many people would understand much better what’s happening.

Însă, ce voiam eu să spun, de fapt, cu toate aceste lucruri, este că România nu este o țărișoară micuță și prostuță aruncată în voia sorții pe harta Europei. România este o mare țintă. Iar asta se întâmplă din pricina multor mistere ce se învârt în jurul țării noastre. Eu, când am zis de țărișoara noastră frumoasă în formă de pește care iese dintr-o mare, nu am glumit. Aici, pe pământul nostru strămoșesc se ascund multe taine. Și ei știu foarte bine asta. Toți știu foarte bine asta. Toți vor să pună mâna pe ce nu le aparține. Au încercat în nenumărate rânduri. Însă, și-au dat seama foarte repede că tainele acelea nu pot fi pătrunse din spațiul în care ei se găsesc sufletește. Așa că, încearcă să găsească tot felul de metode prin care să îi subjuge pe oameni. Să îi învăluie în frică și să îi țină legați și controlați. Căci dacă România ar vorbi, întreaga istorie a planetei nu doar s-ar rescrie, dar ar și revoluționa tot ceea ce „se crede” că se cunoaște.

So, if you feel overwhelmed by everything that’s happening, never forget for a moment that we were born on sacred ground. And no one touches this sacred ground. Because we are Axis Mundi. And an Axis Mundi can neither be conquered nor destroyed. What remains for us to do is to remember that we are the children of this Axis Mundi, and we hold the power of manifestation.